Ea şopteşte frumoasă rozând cu colţul ochiului pilonul cel mai de preţ al lumii. De fapt, al regnului animal din care facem parte cu o mirifică inconştienţă. Mă uit la ea ca un eunuc cuprins de miresmele domniţelor păşind cu duioşie spre scăldătoare pentru prima oară în ultimii ani. Ce a putut să-mi şoptească, numai ea ştie. Cert este că pe faţa ei puteam citi cu o claritate orbitoare suspinele repetate cu o noapte înainte când prietenul meu a condus-o acasă de la petrecerea de unde nu a plecat nimeni pe o singură cărare, lucru interesant pentru că toate cărările pe care mergeau fiecare, nu s-au unit într-una singură nicicum deşi exista o singură uşă.
Cu o mişcare demnă de balet, îmi ridic braţul stâng, apoi încet braţul drept şi-mi miros subţioarele. Ea îşi muşcă galant buza de jos şi-şi prinde maieul convulsiv de-l forţează-n jos. Un sân aproape că-i ieşise pe-afară. Brusc mi-am amintit că am lăsat ceainicul pe foc. Prin urmare mă îndrept încet spre bucătărie. Uitasem… asta a fost cu două seri înainte. Oprit în faţa aragazului ce era rece ca o piatră mă întrebam ce mi-o fi putut şopti, aşa că m-am întors la ea. Am avut o vizibilă tresărire. Se uita la mine cu totul altfel şi pentru un moment chiar nu am recunoscut-o, dar mi-am venit în fire şi i-am pus întrebarea: „ce voiai să-mi spui?”.
Tot ce-mi mai amintesc a fost că în secunda următoare m-a străbătut un fior apocaliptic însoţit de o viziune stranie a simbolismului vizual al purităţii: lumina metafizică. Când m-am trezit într-un final, aveam hainele rupte şi odată cu ele şi bucăţi mari din carne. Cred că era mai bine dacă nu aş fi făcut un ceai.
Vă prezint o bicicletă ce am pictat. Dungile portocalii sunt făcute cu culoare fluorescentă ce în poze nu se vede ca în realitate.
