Filă de jurnal 20160410

Duminică (10 aprilie 2016) am făcut o ieşire de schiţe cu câţiva elevi. Reuşirăm să ne adunăm patru în total. M-am gândit să fie ceva mai deosebit, relaxat şi relaxant, atât de relaxant încât chiar să te ia somnul direct din poziţia de desenat. Aşa a şi fost până la contactul cu civilizaţia suceveană de tip mahala care mi-a părut evadată din cerneala lui Caragiale prin vreo incantaţie demonică.

Iniţial am vrut să intrăm în Muzeul Satului pentru a face câteva schiţe însă am avut marea surpriză să văd că programul este altfel decât cel al altor muzee: sâmbăta şi duminica este închis. Cum în interiorul cetăţii, care va şoca şi uimi deopotrivă posteritatea prin mândrele ei termopane medievale de la intrare, nu prea am fi avut ce să desenăm, soluţia de compromis a fost să ne plimbăm prin parc. Prin urmare coborârăm cuminţi treaptă cu treaptă atenţi la tufe, copaci, texturi, umbre, culori, lumini, peturi… Eu unul am fost un fel de chinez de doi metri care făcea multe poze cu telefonul de la furnici imaginare până la întreg copacul pe care ele s-ar fi aflat. Aparatul foto l-am lăsat acasă pe motiv că voi desena în muzeu. M-a tentat un mic regret dar mi-a trecut repede mulţumită companiei.

DSC_0544

Ioana, Teodora şi Eduard în plin proces de creaţie.

Ne-am găsit un loc de şezut nu departe de aleea principală care face legătura dintre oraş şi cetate. La un moment dat în depărtare un copil o fi fost întrebat pe mama lui ce facem noi. Răspunsul ei însă l-am auzit foarte clar: ne căutăm inspiraţia. Copilul pare să se fi mulţumit cu răspunsul primit – şi-au continuat drumul liniştiţi spre oraş, mai precis spre spatele MacDonalds, acolo unde aleea se revarsă într-unul dintre trotuarele centrului Sucevei. Acel răspuns mi-a amintit de concepţia generală a multora cum că arta e aşa… un fel de petrecere a timpului liber când te uiţi de aiurea prin jur şi apoi mâzgâleşti ceva, unde depinzi de talent divin şi de inspiraţie distilată din surplus de abnegaţie. Probabil că, într-adevăr, arătam ca patru găini scormonind fără stare pământul după inspiraţie, asta deşi stăteam cu toţii cât se poate de cuminţi pe nişte buşteni şi desenam.

 

Undeva în depărtare DSC_0571văzusem nişte trepte interesante. Le-am schiţat cum curgeau ele în sus şi se suceau încet înspre dreapta vrând să se aplece parcă peste canalul ce le însoţea credincios. Un copac masiv îmi oprea privirea spunându-mi parcă: muritorilor nu le este dat să vadă mai departe.

Am prins o vreme ideală. Norii au acţionat ca un filtru pentru surplusul deranjant de lumină şi de căldură, păsările nu s-au sfiit să cânte decât atunci când apăru cerneala întrupată a lui Caragiale. La momentul acela doar trei din patru mai desenam pentru că sentimentul de relaxare se dovedi a fi deosebit de ademenitor pentru unul din membrii trupei. Ei bine, se apropia o ceată formată din vreo două femei, un bărbat, vreo cinci copii ce păreau a fi ţinuţi în cutie şi cu plasture pe gură pe tot parcusul săptămânii. Din când în când se mai făcea auzit dinspre ei un fluierat puternic. Ce mai… hărmălaie ca pe stadion. Toată lumea vorbea tare şi haotic. Cel puţin aşa mi se părea mie şi erau încă departe. Mi-am zis în gând că îi pot suporta cât timp îşi continuă drumul pe treptele ce urcă spre cetate însă, surpriză, o cotiră la dreapta spre noi şi ghici unde naiba şi-au găsit să campeze? Din tot parcul Şipote cât e el de mare se aşezară fix unde stăteam liniştiţi noi, cei patru oameni care brusc se văzură în situaţia disperată de… a ne căuta inspiraţia. Gură de profet avu femeia de mai ’nainte! La un nou suflat în fluier chiar acolo lângă noi ne trezirăm definitiv toţi patru cu toate că trei dintre noi, se presupune că, eram treji deja…. Vreau să spun, chiar ne trezirăm cu totul: dacă până atunci reuşirăm cumva să putem face abstracţie de gunoaiele din parc pentru a vedea frumuseţea naturii, cu o repeziciune dramatică ne-am reamintit că încă suntem într-un mic târguleţ de provincie care deseori îmi lasă impresia că procesul de urbanizare forţată, la care fu supus în perioada de dinaintea lui ’89, a fost abandonat puţin înainte de a atinge 50%.

Ne-am ridicat, ne-am strâns lucrurile şi am plecat de acolo urcând încet înapoi spre cetate şi termopanele ei. Din fericire am fost în companie frumoasă iar incidentul caragialesc se făcu uitat imediat. Mi-am reamintit de el abia acum când mi-am propus să scriu câteva rânduri. Aşa, numa’ vreo două trei ca să nu atârn pozele singure. Ajunşi sus ne-am aşezat pe iarbă dar doar după ce am căutat-o temeinic de furnici sau alte posibile vieţuitoare… mai mult sau mai puţin imaginare. Ne-am scos pacheţelele (mai mult sau mai puţin imaginare şi ele) pregătite de acasă după cum ne fu înţelegerea de la bun început. Întâlnirea creativă s-a finalizat astfel mai cu o ronţăială, mai o glumă, mai o vorbă, mai cu cioplitul parcă ritualic al unei scobitoare gigant pe care la plecare am lăsat-o acolo ca semn al îndârjirii noastre de a fi… altfel dar într-un mod frumos şi constructiv chiar dacă de la distanţă am părea pentru unii suceveni ca fiind pierduţi, căutând ceea ce suntem fiecare pentru sine şi unul pentru celălalt: sursă de inspiraţie.

Share Button

Tăcerea unei naţiuni

2015-Baciu 150

Tăcerea unei naţiuni e un murmur surd în aşteptarea unei mâini în care fierbe sângele după dreptate.

Share Button

etape

_MG_9917-mic

De la stânga spre dreapta avem o brichetă, o grenadă şi butelcuţa în care-mi torn cafeaua despre care mulţi au crezut că e o grenadă.

La început cunoaştem cu toţii aparent inepuizabila energie a tinereţii. Mai târziu începem să acumulăm experienţă, să devenim profesionişti, să ne cristalizăm personalitatea la umbra propriilor experienţe, să ne definim ca rezultat al cunoaşterii. Devenim puternici. La final ne regăsim epuizaţi de ceea ce este lumesc şi tot mai însetaţi de Adevăr.

Share Button

Ursul

Eram ieri în oraş la o cafea când la o masă alăturată cineva spune că în oraş (Suceava) a fost văzut un urs. Ştirea a apărut imediat în ziare (vezi aici) şi probabil de aceea astăzi am avut parte de un trafic ca în zi de sărbătoare când toată lumea iese la cumpărat cadouri şi cărniţă pentru frigărui. Se pare că nu ştie nimeni de unde ar fi putut să apară un ursuleţ că doar circ nu avem în urbe în afara celui cu care suntem cu toţii obişnuiţi în special înainte, în timpul şi după fiecare campanie electorală. Ar putea fi şi varianta să se fi auzit până şi în codru de multitudinea de malluri, magazine şi magazinaşe pe care le are Suceava, atât de multe încât ar putea fi incluse într-un veritabil circuit turistic dar doar după ce dărâmăm blocurile de locuit pentru a face loc de parcări. E greu de crezut că ar fi luat autobuzul pentru a parcurge vreo 40-60 km. Probabil că ursuleţul o fi fost cumpărat din vreun magazin fără ca cineva să ştie că de fapt este unul adevărat în carne şi oase şi cu poftă de mâncare pe deasupra. Ţinând cont de zonele în care a fost observat, presupun că ar fi şanse destul de mari să fie găsit în păduricea din spatele cartierului G. Enescu, locul unde mai merg unii tineri pentru a se relaxa sau a face diverse prostioare dintre care cea mai ruşinoasă este mizeria lăsată în urmă. Sper să fie găsit cât mai repede până ce aceste urme ale „civilizaţiei” nu-i induc o stare depresivă.

Un ursuleţ am cumpărat şi eu cam cu un an în urmă. Până acum nu a dat vreun semn că şi-ar dori să evadeze. L-am scos azi la plimbare cu maşina prin oraş în ideea că poate se va întâlni cu ursuleţul ce a produs panică printre concitadinii care au aflat de prezenţa lui. Am întâlnit pe unii care nu ştiau dar i-am ajutat eu cu informaţia. Spre surprinderea mea aceştia nu au schiţat nici măcar un mic semn de îngrijorare. Al meu a stat cu mine la cafea absolut tot timpul fără a se simţi vreo tentaţie că ar vrea să plece pentru a explora împrejurimile. E un ursuleţ devotat, domle, nu ca al altora.

DSC_0068

I-a plăcut foarte mult când am desenat:

DSC_0072

Aici mă aştepta cuminte să urc în maşină ca să pornim din nou la drum.

DSC_0078

Pot spune că această experienţă m-a făcut să mă simt bine şi nu pentru că am avut cu cine schimba o vorbă în timpul condusului ci pentru că într-un oraş gri în care pe majoritatea feţelor văd impregnate grijile de zi cu zi, am reuşit pe câteva să le luminez cu un zâmbet. Îmi doresc să văd mai puţină încordare şi mai multă bună dispoziţie. Cine ştie? Poate că pe viitor voi repeta plimbări de genul ăsta: trag pluta la mal şi mă duc să plimb ursu’ aşa… de nebun… vorba vine.

Share Button

Casca de ski

În această iarnă am gustat pentru prima oară din bucuria pârtiei cu aproape fiecare parte a corpului meu, în special ceafa pentru că… unde nu e cască, e o izbă de pomină. Dacă tot a fost să-mi înfrunt pentru o dată în plus frica de înălţime de astă dată mergând cu telescaunul şi să-mi dau drumul pe o pantă la poalele căreia casele sunt parcă mult prea mici, mi-am zis să-mi bag picioarele în schiuri şi să-mi încerc norocul făcându-mă de râs la fiecare cele 90 de kile zguduind versantul cu fiecare izbă plină de graţie şi au fost nenumărate, aşa că m-am dat cu placa. N-am patinat niciodată decât cu maşina prin noroi sau pe zăpadă şi nici cu skiurile nu m-am dat vreodată.

Aproape că-mi sucisem picioarele la un moment dat, am făcut un crater cu ceafa-n pârtie, am mutat multă zăpadă cu fundul spre poale, am făcut plonjeuri ca bebeluşii, ba chiar încercând să urc cu baby-ski-ul mi-am descoperit un talent în totalitate ascuns şi anume acela de a face dans atât de modern încât toţi dansatorii profesionişti plecară imediat de pe pârtie cuprinşi de invidie. Nu putem fi talentaţi cu toţii, nu-i aşa? Din cele câteva încercări de urcare n-am reuşit să ajung până la capăt însă am reuşit să-mi fac febră musculară puternică până şi la muşchiuleţi de care doar învăţasem la anatomie acum mai mulţi ani în urmă că ar exista dar nu-i simţisem vreodată că i-aş fi şi avut.

Abia aştept să vină iarna viitoare pentru a merge din nou pe pârtie şi a trece la un nou nivel de umilinţă. Dacă-n iarna asta eram doar un om de aproape 2 metri care persista mai mult în a da cu fundul de pământ decât să meargă frumos precum toţi copilaşii cu skiuri de lângă el, voi fi unul la fel cum tocmai am spus plus o cască frumoasă (vezi foto). Clar voi atrage atenţia de data asta.

Nu uitaţi: orice căzătură poate fi înfrumuseţată de o cască personalizată! 😉

2015-06-Baciu-Sorin 2015-05-Baciu-Sorin 2015-04-Baciu-Sorin 2015-03-Baciu-Sorin 2015-02-Baciu-Sorin 2015-07-Baciu-Sorin

Share Button

Dracones

2015-Baciu Sorin-Casca (5) 2015-Baciu Sorin-Casca (4) 2015-Baciu Sorin-Casca (3) 2015-Baciu Sorin-Casca (2) 2015-Baciu Sorin-Casca (1) 2015-Baciu Sorin-Casca

Share Button

Arta si unii popi

Azi, în timp ce mă pregăteam să merg la serviciu, mi-a fost dat să aud la radio despre marea problemă a unor popi bucureşteni. Retina domniilor lor s-a izbit violent de circumvoluţiunile răspunzătoare cu dogmele religioase şi i-a lăsat cu gura căscată într-un răcnet de copchil răsfăţat furios pe întreg cartierul pentru că şi-a scăpat ca prostu’ acadica-n nisip. Probabil că ce am scris îi şochează pe cei care m-au mai auzit vorbind despre religie dar n-au de ce. Nu sunt anticredinţă sau religie cât timp se păstrează nişte limite de bun-simţ. Aici mă refer strict la omul care poartă haina de preot şi nu la preot.

E vorba de o pictură murală de inspiraţie biblică.

e717c8a550fa00b1120035453216c815_metropotam

Am comentat negativ porcoşeniile de neam-prost din revista pariziană la adresa religiilor însă în cazul picturii ăsteia nu văd de ce unii popi ar trebui să o facă pe pop-cornul care s-a împiedicat şi a căzut în unt încins. Părerea mea e că ei nu fac altceva decât să-şi scoată prostia şi limitarea de sub sutană şi s-o fluture cu mândrie în faţa tuturor. M-a frapat declaraţia popei în care spune că e un mesaj satanic şi că nu e normal să vedem diavolul pe pereţi, conform articolului de pe EuropaFM. Serios? Acest om limitat de orgoliul total incompatibil cu funcţia de cârmuitor spiritual dă dovadă că nu e conştient câtuşi de puţin de depravarea de care dă dovadă. Uite aici un detaliu din pictura de la Voroneţ:

DSCN8561Dacă ăla nu e diavolul, o fi un grapefruit scăldat în suc de roşii, ideea fiind că toţi necredincioşii vor fi condamnaţi la veganism.

Am întâlnit preoţi dar popii parcă-s prea mulţi. Aceştia din urmă sunt multilateral dezvoltaţi, adevărate genii care se pricep de minune şi la politică printre altele dar asta ar fi o altă discuţie. Nu-mi doresc să mă trezesc cu vreo preafericită limuzină-n cap.

Până una alta pictura ori va fi ştearsă ori modificată, se pare. Poate că mai întâi ar trebui să-şi vadă parul din ochiul lor şi apoi paiul real sau închipuit din al altora. De asemenea, dacă se va interveni asupra picturii din motivele enunţate mai sus, va trebui în mod obligatoriu să se văruiască Voroneţul.

notă: imaginile sunt puse sub formă de linc spre siturile de unde le-am preluat

Share Button

Despre arta

_MG_8243

Arta nu e numai o meserie ci un mod de a trăi. În fotografia de mai sus e un colţ din sufrageria mea care serveşte şi pe post de atelier.

Observ multe nulităţi care iau numele Artei în deşert şi se axează pe moda de a trăi ca un artist de parcă ar fi o haină. De când haina te face altceva decât eşti? Unii s-au trezit că dacă se dezbracă de haine şi se îmbracă cu “haina de artist rebel, neînţeles etc.”, izbucnesc în aer aplauze sprintene când intră în contact cu un public needucat. Aşa s-a întâmplat cu această Milo Moire când şi-a expus ascunsul copănelelor în muzeu în faţa picturii “Originea lumii” a lui Courbet. Nu numai că şi-a ridicat fusta şi s-a pus în fund crăcănată dar, se pare că în spatele pătratului negru de cenzură se străduia cu mâinile să-şi expună cât mai bine minunăţia habotnică după niscai aer de muzeu. Goana după inedit ori şocant nu te face artist dar, da, poate fi o haină îmbrăcată cu menirea de a lua ochii şi a păcăli o minte neantrenată. Corpul nu poate fi artă în sine. Un altul se filmase “jucându-se” cu ştromeleagul şi a zis că rezultatul e artă. Înţelegeţi? Sunteţi cu toţii nişte artişti, aşa că… mai cu respect şi contemplare data viitoare!

Dacă-ţi pui haine de artist dovedeşti doar că-ţi iroseşti atenţia pe aparenţe în loc să trăieşti momentul acela infinit al artei care din când în când te miluieşte cu câte un strop de inspiraţie pe care la timp trebuie să-l prinzi şi să-l fructifici. Citisem un articol în care se prezenta ca înfloritoare lumea artei în România pentru că au apărut curatorii tineri. Tineret viitorul ţării, aşa-i? Am cerut unui tânăr din ăsta o evaluare/părere mai demult şi mi-a răspuns că nu se pricepe deşi are absolvită facultate de istoria artei şi e curator însă prin galeria la care lucrează promovează nişte oameni ale căror picturi numai artă nu se pot numi. Am elevi de (pe puţin) o mie de ori mai buni.

Daţi-mi voie să fiu puţin sceptic în ce priveşte viitorul artei la noi în ţară. Cât timp educaţia plastică din şcoală este privită cu dispreţ de multe cadre didactice, cât timp programa e doar un fel de ghiveci de cunoştinţe, cât timp manualele sunt cu greşeli şi erori de logică, cât timp vor rămâne la catedră profesorii ajunşi pe şpagă şi cât timp profesorii de educaţie plastică nu-şi fac meseria în sensul real al disciplinei, nu, nu am cum să fiu optimist, nu am cum să cred într-un popor care să aibă noţiunea de frumos în deplina sa semnificaţie, nu doar în sensul artistic, nu am cum să cred într-un public care va şti să adulmece şi să guste arta adevărată.

Arta înseamnă pasiune, dăruire, simţuri, memorie, simboluri, conexiuni… mişcare… amintirea veşnicului trecut colectiv.

În fotografie e un colţ din sufrageria mea care serveşte şi pe post de atelier. E un instantaneu. În el se vede un ecorche, în spate, pictat pe o chitară, portretul lui Freud, un craniu de mistreţ căruia i-a mai rămas doar un colţ iar în prim plan pe marginea biroului de pe care vă scriu, un set de cărţi poştale cu shunga.

Arta e un mod de a trăi care răbufneşte din când în când în afară.

19 martie 2015

Share Button

fără titlu

cine priveşte lumea ca pe un joc de şah, merită să piardă

[jwplayer mediaid=”1676″]

În scurtul timp pe care l-am trăit până acum, la cum mi-a fost dat să văd cum merg “treburile”, nu mă miră cu nimic aşa ceva cum veţi citi în textul al cărui linc îl pun mai jos. Mojicia, nesimţirea, interesul strict personal al unor oameni cu minţi înguste şi vederea şubredă vor distruge cu o grosolănie demnă de dispreţ pe oricine care şi numai pare a le sta în cale.

http://gandeste.org/general/de-ce-l-au-facut-nebun-carol-i-si-titu-maiorescu-pe-mihai-eminescu/49276

 

Share Button

Notă informativă

Dragi servicii secrete,

În urma ascultării convorbirilor mele telefonice cu tehnologia neandertaliană a domniilor voastre, m-aţi determinat să-mi schimb telefonul cu unul puţin mai performant în scopul unei ascultări fluente atât din partea mea către cel cu care vorbeam cât şi a dumneavoastră către mine. Acum am aflat că doriţi să vă întindeţi ochii, urechile şi mâinile până în locuri, să le zicem astfel, inconfortabile pentru cei care se opun progresului naţiunii şi dezvoltării ei multilateral unic punctual. Pentru a vă dovedi zelul meu patriotic şi devotamentul pentru patria mamă (sau tată la cât ne) înainte de aprobarea dpv legal a accesului neliminat şi neîngrădit asupra vieţii mele personale şi private, vă voi pune la dispoziţie câteva materiale cu ce am făcut eu astăzi.

Astăzi m-am trezit la ora… nu mai ştiu cât dar soarele întârziase mult să se arate. Am făcut puţin curat prin casă şi m-am uitat la fotografii cu desene pe net, asta pe lângă navigatul pe facebook.

Azi am făcut o fiertură din nişte cartofi, morcovi, ceapă şi zarzavaturi. Când am cumpărat cartofii mai demult, să ştiţi că nu am primit bon fiscal. Sper că nu voi fi considerat complice de evaziune fiscală. Să ştiţi că am pus puţin ulei în fiertură şi oţet făcut de mine în casă fără vreo aprobare şi fără să mă asigur care sunt normele europene de producere a oţetului în gospodăria proprie. A ieşit foarte gustoasă şi, recunosc, chiar m-am bucurat că nu sunteţi lângă mine ca să vă dau şi vouă. Promit că-mi voi îndrepta acest mod defect de a gândi şi vă voi căuta chiar şi cu lumânarea data viitoare pentru a vă da o înghiţitură.

DSC_0042

Azi mi-am udat şi floricica cea dătătoare de viaţă, după cum se zice în popor la aloe vera. Se înţelege, deci, că ţin mult şi am grijă de viitorul şi prosperitatea patriei noastre multiubite pe care nici cele trei sferturi de popor autoexilate nu au uitat-o.

DSC_0043

Azi am mâncat o măslină după ce am pupat-o îndelung pentru a-mi rămâne cât mai bine întipărit gustul ei în minte şi astfel să o am ocupată cu ceva ca să nu pierd timpul statului degeaba. Sâmburele l-am păstrat pentru mai târziu.

DSC_0047

Deşi e seară mi-am făcut o cafea. Raportez cu ruşine că vasul e puţin cam aburit şi murdar dar îmi iau angajamentul solemn să-l curăţ cu total devotament şi abnegaţie pentru a nu ştirbi imaginea patriei diminuîndu-i astfel siguranţa naţională.

DSC_0049

Ultimul lucru pe care l-am făcut astăzi chiar înainte de a-mi face datoria faţă de patrie şi securitatea naţională scriind acest raport, a fost să privesc această lămâie fără vreun interes anume.

DSC_0050

Momentan nu-mi permit financiar să cumpăr camere video pe care să le montez prin casă şi să le conectez la internet cu legătură directă în birourile domneavostră dar promit să dau o spargere la o bancă pentru a mi le putea permite. Ţinând cont că acest jaf îl voi face în ideea siguranţei naţionale, presupun că nu va fi vreo problemă cu poliţia. Vă rog să-mi spuneţi câte camere video doriţi să montez în baie şi cum să fie orientate.

De altfel azi am mai nutrit şi nişte gânduri indecente asupra cărora nu am cum vă furniza material foto. Sper să mă iertaţi şi să treceţi cu vederea această impertinenţă din partea mea. Data viitoare voi fi mai atent şi vă voi da telefon pentru a vi le spune în timp real. În aceeaşi ordine de idei, dacă doriţi voi face sex doar cu lumina aprinsă ca să vă puteţi lua preţioasele notiţe. La urma urmei securitatea naţională e pe primul loc, iar eu ca un cetăţean model trebuie să vă dovedesc că nu „imobilizez vreo bufniţă” pe banii statului. Asta e treaba p.oliticienilor. Mă iertaţi că am pus un punct în plus dar nu găsesc i-ul de la atâta entuziasm la gândul că-mi voi servi ţara făcând videochat.

Dacă tot îmi veţi verifica absolut orice mişcare, vreţi să mă anunţaţi dacă uit gazul deschis ori lumina când plec de acasă? V-aş fi profund recunoscător.

Sper ca medicii să înţeleagă şi să se alăture, fără a fi nevoie de violenţă, acestei măreţe idei şi să colaboreze prin conectarea la reţeaua securistă a utilajelor pentru endoscopie şi ecografie.

Cu stimă şi respect!
19 decembrie 2014

————————————————-

DSC_1167

Share Button